.

17f4c721dae397d887f0f90fdb4c3c68Este ora 22:00.Am întarziat deja 30 de minute . În timp ce încerc să grăbesc pasul realizez că oricât de tare mă agit, timpul stă . Dau din mâini exasperată . Întorc capul  stânga , dreapta ca un girofar . Nu mă ascultă  nimeni . Mă duc mai aproape . Îl împing , dar nu simte nimic … și nici eu . Îmi dau seama că în timp ce eu pierd vremea aici încercând să explic că trebuie să ajung acolo unde totul ar fi trebuit să se schimbe pentru mine , discursul meu se scurge deja mai ca o clepsidră . Cine are să îmi ia locul ? Nu poate să fie altcineva acolo … Eu ar fi trebuit să fiu ,eu ar fi trebuit să vorbesc , eu ar fi trebuit să fac primul pas în viața ce va urma , în cariera mea . Și totuși stau aici ca și când ceva mă reține . Totul pare trist în jurul meu , parcă sunt încojurată de mii de lacrimi .  Ridic mâna . Mă uit mândră la noul meu ceas CK … dar ce rost mai are să am un ceas atât de scump când eu nu pot ajunge la timp pentru discurs ? Aproape înnebunită de gândul că o să-mi ratez șansa de a-mi împlini cel mai de pret vis pentru care am muncit din greu , încep să alerg .Văd vechea clădire în care ar fi trebuit să mă aflu deja . Este chiar în fața mea , la două sute de metrii sau poate chiar la doar o sută … nuu, la cincizeci . Cu zambetul larg pe buze alerg și mai tare spre ea … dar nu mă mișc , deși vreau să alerg din toată puterea mea , stau pe loc , simt în interior mișcarea picioarelor și totuți ele stau  . Întind mâna . Vreau cu orice preț să ajung acolo , chiar dacă asta înseamnă să-mi dau jos pantofii mei negrii decupați stilettos luați de la unul dintre cele mai cunoscute branduri . Mă descalț . ÎI las în urmă și înaintez spre sanșa mea . Merg , merg , încerc să merg cât de repede pot . Clădirea se apropie și mai mult de mine . Aș putea spune că este o distanță atât de mică între mine și ea , aproape insesizabilă și totuși mă simt atât de departe . Ridic mâna pentru a deschide ușa… dispare ! Mă uit în față totul alb , mă uit în dreapta totul alb , mă uit în stânga totul alb , ma uit în spate , surpriză pantofii nu mai sunt acolo și totul este alb . Mă uit în jos și încerc să urmăresc linia pietrii cubice care mă înconjoară . Încep să merg usor , merg , merg . Grăbesc puțin pasul . Încep să alerg . Sunt pierdută . Nu văd nimic în jurul meu , nimic de care să mă agăț , nimeni care să îmi spună ce să fac ,  nimic care să-mi sugereze ceva cunoscut , nimeni care să mă îndrume spre ceva stabil și totuși aleg să merg în față chiar dacă nu știu ce mă așteaptă . Mă uit la ceas . Este tot 22:00 . Mă cuprinde un fior , sângele începe să-mi pulseze și mai tare în vene , inima devine și mai agitată , creierul îmi dictează “tic-tac”, picioarele mi se opresc în loc , mâinele se așează pe lângă corp , capul se ridica ușor , privirea se îndreaptă , fruntea se relaxează , mușchii devin imuni . Nu știu ce să fac și totuși nu rămân , merg mai departe .

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s